Un studiu randomizat danez, multicentric și dublu-orb, vine să tempereze un entuziasm care se acumulase în ultimii ani în rândul electrofiziologilor: plasarea electrodului ventricular stâng în zona cu cea mai întârziată activare electrică — o abordare intuitivă și teoretic superioară — nu s-a dovedit mai bună decât poziționarea convențională posterolaterală, non-apicală.
Studiul a inclus pacienți cu insuficiență cardiacă și QRS prelungit, randomizați fie spre plasarea „țintită" (ghidată de activarea electrică cea mai tardivă), fie spre poziționarea standard. Endpoint-ul compus a urmărit decesul de orice cauză și spitalizările neplanificate pentru insuficiență cardiacă. Rezultatul a fost clar: nicio diferență semnificativă între cele două strategii. Ambele grupuri au evoluat similar pe durata urmăririi.
Pentru cardiologul intervenționist, concluzia are implicații practice imediate: efortul suplimentar de cartografiere electrică intraoperatorie pentru a identifica zona de activare tardivă nu se justifică de rutină, cel puțin nu pe baza acestui endpoint clinic. Studiul nu infirmă principiul resincronizării, ci nuanțează ideea că „cu cât mai precis, cu atât mai bine" — o lecție pe care medicina bazată pe dovezi o repetă uneori în moduri neașteptate.
Rămâne deschisă întrebarea dacă există subgrupuri de pacienți — de exemplu, cei cu cicatrice miocardică extinsă sau cu anatomie venoasă particulară — la care poziționarea țintită ar putea totuși face diferența. Cercetările viitoare vor trebui să stratifice mai fin populațiile pentru a răspunde la această întrebare.
