Peisajul terapeutic al cancerului pulmonar non-microcelular cu mutații EGFR — în special deleția exonului 19 și mutația L858R — s-a schimbat radical în ultimii douăzeci de ani. Problema centrală rămâne, însă, rezistența dobândită la inhibitorii de tirozin-kinază EGFR (TKI), care apare inevitabil la majoritatea pacienților. Un comentariu publicat recent ridică o întrebare incomodă: proliferarea opțiunilor terapeutice disponibile după eșecul TKI reprezintă progres real, fragmentare sau pur și simplu o consecință inevitabilă a biologiei tumorale?
Printre moleculele care au extins arsenalul terapeutic se numără anticorpii bispecifici și conjugatele anticorp-medicament (ADC-uri), care au demonstrat activitate clinică semnificativă în această linie de tratament. Diversificarea opțiunilor, deși binevenită în principiu, ridică dificultăți reale în selecția pacienților, secvențierea tratamentelor și interpretarea datelor din studii cu populații tot mai heterogene și criterii de includere diferite.
Pentru oncologul practicant, situația actuală înseamnă că nu mai există un singur standard de îngrijire după progresia la TKI — ci mai multe standarde care coexistă, fiecare susținut de date proprii, dar greu de comparat direct. Asta complică atât decizia clinică, cât și dialogul cu pacientul care caută un răspuns simplu la întrebarea „care e cel mai bun tratament pentru mine?".
Autorii comentariului atrag atenția că fragmentarea standardelor de îngrijire poate deveni o problemă sistemică dacă nu este însoțită de biomarkeri validați care să ghideze alegerea terapeutică. Fără o stratificare moleculară riguroasă, riscul este de a oferi mai multe opțiuni, dar nu neapărat mai multă precizie.
