În Anglia, mai multe organizații integrate de îngrijire NHS au impus o perioadă minimă obligatorie de doi ani înainte ca un copil să poată fi evaluat pentru ADHD sau tulburare din spectrul autist. Anna Bird, autoarea scrisorii publicate, califică această decizie drept „crudă și profund dăunătoare" — atât pentru copii, cât și pentru familiile lor. Critica vizează nu doar suferința imediată, ci și costurile pe termen lung pe care le generează amânarea diagnosticului.
Lipsa unui diagnostic precoce înseamnă că acești copii nu primesc sprijinul educațional și terapeutic de care au nevoie în ani esențiali pentru dezvoltare. Fără intervenție timpurie, dificultățile școlare se acumulează, riscul de comorbidități psihiatrice crește, iar familiile ajung adesea să suporte singure o povară pentru care nu au fost pregătite și nici susținute.
Din perspectivă clinică, pediatrii și psihiatrii de copii știu bine că fiecare an de întârziere contează: plasticitatea cerebrală și receptivitatea la intervenții comportamentale și educaționale sunt maxime tocmai în copilăria mică și mijlocie. A impune un prag administrativ de minimum doi ani — indiferent de severitatea tabloului clinic — contravine oricărui principiu de medicină bazată pe dovezi.
Autoarea atrage atenția și asupra paradoxului economic: amânarea evaluărilor poate părea o economie pe termen scurt, dar generează costuri mai mari ulterior — prin spitalizări psihiatrice, abandon școlar și dependență de servicii sociale. Dezbaterea din Anglia ar trebui să fie un semnal și pentru sistemele de sănătate din alte țări europene, inclusiv România, unde listele de așteptare pentru neuropsihiatrie pediatrică sunt la fel de îngrijorătoare.
