Un studiu de amploare publicat recent în Anglia arată că diagnosticul stabilit în urma unei prezentări la urgență — fenomen bine cunoscut în oncologie ca factor de prognostic negativ — este la fel de frecvent și de relevant în bolile non-neoplazice. Cercetătorii au analizat 13 afecțiuni cronice comune și au constatat că o proporție semnificativă dintre pacienți ajung să fie diagnosticați abia când situația devine acută, cu consecințe serioase asupra evoluției bolii.
Studiul a utilizat date din registre electronice de sănătate corelate, acoperind 1,7 milioane de pacienți din Anglia. Au fost incluse afecțiuni precum insuficiența cardiacă, diabetul zaharat, boala cronică de rinichi, ciroza hepatică și altele. Frecvența diagnosticului de urgență a variat considerabil între afecțiuni, dar în mai multe dintre ele a depășit praguri îngrijorătoare, asociindu-se cu mortalitate crescută și complicații pe termen lung comparativ cu diagnosticul stabilit în condiții elective.
Pentru clinicianul de zi cu zi, mesajul este clar: diagnosticul întârziat, pus abia la urgență, nu este o problemă exclusiv oncologică. Pacienții cu boli cronice care „scapă" circuitului de îngrijire primară și ajung diagnosticați prin internare de urgență au un prognostic semnificativ mai prost. Datele sugerează că există oportunități ratate de diagnostic precoce în asistența medicală primară și în ambulatoriu.
Autorii pledează pentru reconsiderarea modului în care sistemele de sănătate monitorizează și raportează „diagnosticul de urgență" dincolo de oncologie, ca indicator de calitate a îngrijirii. Implicațiile sunt directe pentru politicile de sănătate publică, dar și pentru medicii de familie și specialiștii din ambulatoriu, care pot interveni înainte ca boala să ajungă în fază critică.
